Păianjenul Ping și monstrul 

Viețuitoarele din balcon îi cunoșteau bine pe oamenii care locuiau în apartament. Nu doar după fețe, ci și după nume. Le auziseră rostite de multe ori. Erau patru: Oana, Răducu, Mama și Tata.

Răducu și Oana ieșeau des pe balcon, când era vreme bună. De multe ori își aduceau jucării și dulciuri. Cât timp se jucau acolo, toate insectele stăteau ascunse și îi urmăreau de la distanță.

Mama și Tata intrau rar pe balcon, doar când aveau treabă.

Însă acum se întâmplase ceva rău.

Întâi a fost doar un zvon. Pufi, puiul de pisică, a apărut pe balcon în fugă, ascunzându-se sub fotoliul de paie împletite.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Nono, vrăbioiul care tocmai aterizase pe balustradă. Ce fugi așa? Iar a vrut să te îmbrace Oana în rochiță? 

— Nu, e ceva mult mai grav!

— Grav? Ce glumă! Toată lumea știe că tu te sperii și de umbra ta!

Pufi a mârâit, supărat. Era un pui de pisică alb cu portocaliu, de doar două luni. Era micuț și încă nu știa prea multe.

— Ție îți convine să vorbești, poți zbura în caz că se întâmplă ceva! Dar eu vă spun că am văzut un monstru în casă, în ultima cameră. Abia am scăpat! Ia auziți cum face!

Într-adevăr, din apartament se auzea un sunet slab.

— Vine după noi, a șoptit Pufi, ghemuindu-se și mai tare sub fotoliu.

Albinuța Api, care stătea tolănită la umbra unei frunze de busuioc, s-a ridicat în zbor.

— Mă duc să văd despre ce e vorba! Sunt sigură că nu-i niciun monstru, ți s-a părut!

În dormitor nu se vedea nimic, dar sunetul se auzea tot mai aproape. Cu grijă, Api a ieșit pe hol și s-a apropiat de cealaltă cameră.

Și, brusc, a văzut monstrul. Era înalt, negru, cu un ochi roșu. Făcea un zgomot îngrozitor.

Bineînțeles că Api n-a rămas să studieze prea mult situația. S-a întors îngrozită pe balcon.

— Să știți că Pufi are dreptate, chiar e un monstru în casă, rămâneți aici!

La auzul veștii, vrăbioiul Nono a mai ciugulit în grabă trei firimituri de pe balustrada balconului, apoi și-a luat zborul. Api ar fi vrut să-i urmeze exemplul, dar era prea curioasă, așa că a rămas undeva în aer, pregătită să plece la nevoie.

Brusc, ușa dormitorului s-a deschis și în prag a apărut chiar monstrul.

Era înalt, negru, cu o coadă albă, subțire. Ochiul roșu, rotund, strălucea amenințător. Gâtul său lung se termina cu un cap turtit, cu care adulmeca pe jos. Văzând o frunză uscată care ajunsese pe parchet, monstrul a îndreptat capul spre ea și a înghițit-o.

Era înspăimântător. Cip și Tina, părinții familiei de furnici care locuia în ghiveciul cel mai mare, cel cu planta de aloe, au intrat speriați în galeria lor. Pufi și-a înfoiat coada și s-a pitit sub măsuță. Doar Ping, păianjenul slăbănog, se dădea liniștit în leagăn pe pânza lui.

— Nu te ascunzi? l-a întrebat Api. Eu pot zbura dacă se apropie, dar tu ce te faci?

— Nu vezi că monstrul se târăște pe jos? Aici, la înălțime, n-are ce să-mi facă! Eu am curaj, nu fug ca voi, fricoșilor!

Chiar atunci, spre groază tuturor, monstrul a intrat pe balcon, împreună cu Tata. Zgomotul a devenit asurzitor. Capul turtit a început să miroasă podeaua, înghițind tot ce-i stătea în cale. Se îndrepta spre măsuță. Pufi a făcut un salt peste el și a fugit în casă.

De sus, din colțul lui, Ping urmărea amuzat toată agitația. Se simțea în siguranță. Însă, deodată, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Gâtul monstrului s-a ridicat și păianjenul i-a putut vedea capul apropiindu-se. Avea o gură lungă, subțire, ca o linie.

Acum era clar că îl căuta, că voia să-l mănânce.

Unde să se ascundă? A rotit ochii de jur împrejur, dar nu exista niciun loc unde să se simtă în siguranță.

Era îngrozitor. Monstrul ajunsese foarte aproape. O forță uriașă l-a smuls de pe pânza lui, fără ca măcar să-l atingă. Într-o clipă, bietul păianjen s-a trezit în întuneric, tras de picioare de un curent de aer. Apoi, a aterizat pe ceva moale.

Îngrozit, și-a chircit labele și a așteptat. Pe gâtul monstrului continuau să vină alte obiecte mici: firimituri, pietricele, bucăți de frunze. Toate astea îi cădeau în cap, îi loveau corpul, îl acopereau.

În sfârșit, zgomotul a încetat. Ping a încercat să-și facă loc prin praful care îl acoperise. Era moale, mătăsos.

Se părea că încă nu începuse să fie digerat de stomacul monstrului, deci mai avea o șansă să scape. A început să urce încet înapoi, pe gâtul acestuia.

Brusc, însă, zgomotul a reînceput și tubul pe care se găsea s-a mișcat. Ping s-a agățat cu ghearele, încercând să rămână pe loc. Acel curent de aer care îl trăsese înăuntru se simțea  din nou. Pe lângă el au trecut în viteză câteva petice de hârtie și bucățele de mine de creion.

În ciuda curentului, Ping reușise să rămână agățat. Avea gheare puternice. Brusc, însă, o bandă transparentă l-a acoperit.

Zgomotul a încetat din nou. Părea că pericolul trecuse, însă Ping a observat, cu groază, că era prins de gâtul monstrului. Bandă transparentă de deasupra lui era lipicioasă și cu cât se zbătea mai tare, cu atât se încleia mai rău.

— Ajutor! a țipat el, dar vocea îi era înăbușită.

Cine să-l audă? Și cine să aibă curajul să intre după el?

Între timp, pe balcon se făcuse liniște. Tatăl copiilor plecase, lăsând monstrul acolo, într-un colț, iar acesta nu se mai mișca. Părea că adormise. Nu i se mai vedea ochiul acela mare și roșu, probabil îl închisese.

— Nu pot să cred! L-a înghițit pe Ping! s-a văitat Api.

— Acum monstrul pare că doarme, dar uitați, gura o are tot deschisă, a spus Cip, tatăl familiei de furnici. Oare n-am putea intra înăuntru, să-l căutăm?

— Ești nebun? Vrei să fii mâncat și tu? l-a certat Nono, care se întorsese între timp.

— E prietenul nostru, trebuie să-l salvăm! s-a amestecat în discuție și Tina, mama-furnică.

— Nu vă e frică? a întrebat Api.

— Ba da, dar asta înseamnă curajul, să faci ceea ce trebuie, chiar dacă ți-e frică! a răspuns Tina.

Cele două furnici s-au strecurat cu grijă prin gura îngustă a monstrului. Nimic nu mișca. În jurul lor era beznă. Au început să meargă încet. Erau obișnuite cu întunericul, era la fel ca în galeriile lor.

În depărtare se auzea un vaiet slab. Li s-a părut că recunosc vocea lui Ping și s-au apropiat. Era acolo, pe gâtul monstrului.

— Ce faci? De de nu ieși?

— Nu pot! Sunt lipit aici!

— Bine, hai că te ajutam noi! Avem gura puternică, cu ea prindem și tăiem orice! Și mai avem în burtă și un lichid pe care îl folosim să dezinfectăm cuibul, putem să dizolvăm lipiciul cu el.

Imediat, furnicile s-au apucat de treabă. În câteva minute, Ping era eliberat. Cei trei prieteni au ieșit cu bine din gura monstrului. Toate celelalte vietăți de pe balcon au izbucnit în strigăte de bucurie.

— Va mulțumesc mult! Mi-ați salvat viața, a spus păianjenul. Ceea ce ați făcut voi a fost curaj adevărat. Eu n-am fost curajos, am fost inconștient. Trebuia să mă feresc de pericol. Am vrut doar să mă dau mare! Altă dată o să fiu mai atent. Îmi cer scuze că v-am făcut fricoși!

— Nu-i nimic, a ciripit Nono. Totul e bine când se termină cu bine.