Prizonierul din Balconul Verde

Răducu a intrat pe balcon, cu pași grăbiți. Toată lumea s-a ascuns, în afară de Pufi, puiul de pisică. Acesta a sărit de pe măsuță și a venit să se frece de picioarele lui. Știa că, de multe ori, băiatul avea în buzunar o pungă cu bunătăți.

Dar Răducu era ocupat și nu l-a băgat în seamă. Ținea ceva în mâna dreaptă. Pufi s-a ridicat pe lăbuțele din spate și a întins boticul să miroasă.

— Fii cuminte! l-a certat băiatul.

Pufi a făcut doi pași în spate și a așteptat. Răducu a pus ceva pe jos și a ieșit din balcon. După cum se știe, pisicile sunt niște animale foarte curioase, așa că Pufi s-a repezit imediat să vadă despre ce era vorba.

Pe podeaua balconului era un melc.

— Hei! Salut! a exclamat Pufi.

Se bucura că-și găsise un nou prieten.

— Bine ai venit pe Balconul Verde, a adăugat Edu, fluturele.

Însă melcul era supărat.

— Da, fericirea vieții mele! a mormăit el. Acum trebuie să cobor tot zidul, până jos, în fața blocului!

— Dar de ce să cobori? s-a mirat Tina, furnicuța. Rămâi în balcon, cu noi! Ai aici tot ce-ți trebuie. Ghivece cu flori, apă în stropitoare, resturi de mâncare lăsate de copii și mulți prieteni.

— Nu înțelegeți! Trebuie să plec, urgent! s-a răstit melcul.

— De ce?

— Am un cuib în fața blocului, de unde m-a luat băiatul. Noi, melcii, ne săpăm cuiburi în pământ și acolo depunem ouăle. Trebuie să le clocesc, să iasă puii.

— Ai dreptate! Dacă e vorba de puiuți, atunci trebuie să pleci! i-a dat dreptate albinuța Api. Și noi, în stup, avem mare grijă de ei!

Melcul deja începuse să se apropie de marginea balconului. Ca să-l ajute, Pufi i-a luat ușor cochilia în gură și l-a așezat pe balustradă.

— E mai bine, mulțumesc, a zâmbit melcul. Acum o să vă las, mă cam grăbesc!

Începuse să coboare. Încet, încet, aproape că ieșise din balcon. Mai avea doar puțin.

Însă, deodată, a apărut Răducu.

— Ce faci, melcișorule? Unde fugi? Ți-am găsit o căsuță!

Băiatul avea în mână cușca în care îl duceau pe Pufi la veterinar. L-a luat pe bietul melc și l-a pus înăuntru.

— Uite, ai aici niște fire de iarbă și apă, a spus el, apoi a închis cușca.

Îngrozit, melcul a încercat să iasă printre gratii. Degeaba! Cochilia lui era prea mare, nu încăpea.

— Ce să fac? Trebuie neapărat să ies de aici, să-mi salvez puiuții! a strigat disperat melcul.

Pufi a lovit cu lăbuța ușa cuștii, dar nu a reușit să o deschidă. Înăuntru, melcul plângea în hohote, disperat.

— Stai, că  rezolv eu cumva situația! a strigat puiul de pisică, și s-a repezit în casă.

Nu știa nici el exact ce vrea să facă, dar pe hol a întâlnit-o pe Oana, sora mai mare a lui Răducu. Presimțind că de acolo putea veni salvarea, Pufi a început să miaune, să o lovească cu lăbuțele peste picioare și apoi să fugă, ca și cum ar fi invitat-o să-l urmărească.

— Pisi, ai înnebunit? l-a certat Oana. Ai mâncat boabe expirate?

Dar Pufi continua s-o cheme pe balcon. Fetița l-a urmat și a dat cu ochii de cușcă.

— Ce-i asta? Radule, vino puțin! De ce-ai adus cușca pisicii aici?

— Am vrut să fac o căsuță pentru melc!

— Ce melc?

— Melcul pe care l-am adus pe balcon! A încercat să plece, dar l-am băgat în cușcă. Uite, i-am pus mâncare, apă, vreau să fie prietenul meu!

— Răducu, trebuie să-l lași liber, în natură! Melcii trăiesc pe pământ, în iarbă, nu pe balcoane!

— Dar îmi place de el, vreau să fie prietenul meu!

— Dacă îi vrei binele, trebuie să-l lași liber! Hai să-l ducem de unde l-ai luat, bine?

— Bine!

Copiii au luat melcul și au ieșit. Pufi s-a cățărat pe măsuță și a început să-și lingă labele din față. Era mândru de el.

— Sper că l-au dus unde trebuie și și-a găsit cuibul, a spus el.

— Da, totul e în regulă, a răspuns albinuța Api. M-am dus până jos și l-am văzut.

— Abia aștept să iasă puiuții, a zâmbit fluturele Edu. O să mă duc să-i vizitez!