Detectivii de pe balcon

De ziua lui Răducu se nimerise să plouă torențial. Așa că, în loc să țină petrecerea undeva în aer liber, copiii fuseseră invitați în apartament.

Asta însemna că se jucaseră și pe Balconul Verde. Astfel, e de la sine înțeles că toate insectele se ascunseseră, așteptând sfârșitul petrecerii.

Însă a doua zi dimineață, îi aștepta o mare surpriză. Ascunsă sub dulăpior, pe o farfurie de carton, era o jumătate de felie de tort.

— Oooo, ce bunătate! a strigat albinuța Api, care abia sosise pe balcon. Cum de a ajuns ăsta aici?

— Păi, să-l sărbătorim și noi pe Răducu, a râs Pufi, puiul de pisică. Bucata asta i-a căzut unui copil la petrecere, și am împins-o cu lăbuța până aici. Pisicile nu mănâncă dulciuri, pentru că le fac rău, dar v-am adus-o vouă. Sper să n-o găsească nimeni!

— Super! a strigat vrăbioiul Nono, o s-o împărțim. Fiecare primește o bucățică! O să ne ajungă pe mai multe zile!

Toți locuitorii balconului s-au ospătat, în afară de Pufi: albinuța Api, Nono, păianjenul Ping, furnicile, fluturele Edu. Chiar si așa, o mare parte din bucata de tort a rămas. Deci au hotărât s-o păstreze pentru a doua zi.

Însă, peste noapte, s-a petrecut ceva ciudat. Dis de dimineață, când Api se pregătea să își înceapă ziua de lucru pe balcon, a observat câteva mușcături pe partea de sus a feliei de tort, în stratul de frișcă.

— Hei, a mâncat cineva din tort peste noapte? a strigat Api.

Însă niciunul dintre locuitorii balconului nu făcuse așa ceva. Atunci, cine putea fi vinovatul?

Pufi a fost cel care a găsit primul indiciu: o mică frunză ruptă de pe o floare și strivită, ca și cum cineva călcase pe ea.

— Trebuie să devenim detectivi și să descoperim cine a făcut asta! a spus el.

— Vă ajut eu, s-a oferit fluturele Edu.

Spunând acestea, a început să zboare din floare în floare, căutând alte indicii. Într-un colț, a găsit câteva fire de polen.

— Este clar, a spus el, că trebuie să urmăm mirosul de polen!

Era ușor de spus, însă, cu tot ajutorul dat de Nono și Api, nu au mai găsit nimic ciudat.

— Stați că rezolv eu problema, s-a lăudat păianjenul Ping. Dacă hoțul o să vină și noaptea următoare, îl prind!

Nimeni nu era sigur cum va face asta, dar au început să înțeleagă atunci când l-au văzut cum își folosește firele pentru a construi capcane. A țesut o pânză spectaculoasă între două ghivece din apropierea bucății de tort, pentru a vedea dacă cineva se va prinde acolo.

Era o idee excelentă, așa că au mers cu toții la culcare mai liniștiți. Mâncărica lor era în siguranță.

Dar de dimineață îi aștepta o surpriză extrem de neplăcută. Pânza lui Ping era ruptă, iar din prăjitură mai dispăruse o bucățică.

— Nu se mai poate așa, trebuie să luăm măsuri! a exclamat Tina, regina coloniei de furnici.

Întreaga familie s-a mobilizat. Știind că sunt mici, dar rapide, s-au împărțit în echipe și au patrulat fiecare colț al balconului, în speranța că vor găsi indicii care celorlalți le-au scăpat.

— Ce ați descoperit? a întrebat Nono nerăbdător, când toate furnicile s-au strâns la baza măsuței, unde era punctul de întâlnire.

— Era o frunză zdrobită lângă ghiveciul cu busuioc, a raportat șeful uneia dintre echipe.

— Noi am găsit câteva pete de noroi, a spus altă furnicuță.

— Și chiar și niște urme din ceva albicios, strălucitor, a adăugat altcineva.

Toata lumea a căzut pe gânduri. Locuitorii balconului nu mai înțelegeau nimic.

— Din tot ce am auzit, a spus în sfârșit Pufi, căruia îi plăcea să facă pe detectivul, rezultă că hoțul este un animal mai mărișor, dacă a rupt pânza și a strivit frunzele.

— Și care se târăște, nu zboară, a adăugat Api, căci altfel n-ar fi lăsat dârele alea de murdărie.

— Corect, dar tot nu știm cine e, a spus păianjenul Ping. Problema e că noi dormim noaptea, trebuie să găsim un paznic, un animal de noapte! Dar cine?

— Am eu o idee, a intervenind Edu, fluturându-și aripile colorate. Îl țineți minte pe Tobi, micul liliac care se credea Batman? Liliecii sunt animale nocturne.

— Vorbesc eu cu el, știu unde stă, a promis Nono.

Așa că în noaptea următoare, la rugămințile prietenilor lui, Tobi s-a ghemuit pe balcon, pândind sosirea hoțului.

Trecuse bine de miezul nopții, când liliacul a văzut, la lumina lunii, o mică umbră strecurându-se pe balustrada balconului.

— Stai! a strigat el.

Brusc, toată lumea s-a trezit. Toți încercau să vadă cine e intrusul!

— Cine-i acolo? Parcă e… da, e un melc mic!

— Îl cunosc, a ciripit Nono. E unul din puii melcului care a fost în balcon la noi! Acum, că a plouat, e plin de melci în grădina din fața blocului!

— Așa e, a spus speriat melcul, care aproape izbucnise în plâns, mi-a zis un țânțar că aveți tort și am urcat până în balcon să gust și eu! Tare îmi plac dulciurile!

— Dar de ce nu ne-ai cerut?

— Am crezut că n-o să-mi dați!

— Cum să nu, a spus Nono, noi împărțim totul cu prietenii. Îți dăm ce vrei.

— Adevărat? s-a mirat melcul.

— Da, dar cu o condiție. Să nu mai furi!

— Promit, n-o să mai fur niciodată! Astăzi am învățat ceva. Dacă ai prieteni, ei împart cu tine totul.