Pufi în Japonia: misterul din templu

Ca orice pisicuță care se respectă, Pufi lenevea la umbră, când un miros plăcut i-a gâdilat nările.

— Hm, ceva dulce! Ia hai să investigăm, a mârâit.

Foamea, sau mai bine zis pofta, o transformase imediat în detectiv. Ridicând nasul în aer, a adulmecat și a simțit mirosul îmbietor care venea dinspre măsuța de plastic de sub umbrelă. Dintr-un salt a ajuns pe scaun, de unde a observat, într-adevăr, o farfurie cu un rest de prăjitură.

— Miau, ce noroc pe capul meu! Un desert! s-a bucurat Pufi.

Grăbită, pisicuța noastră a sărit pe masă și a băgat botul în farfurie, începând să hăpăie.

Dar… surpriză! Desertul era ceva încleiat, care i s-a lipit de mustăți!

— Ce-i asta? a strigat puiul de pisică,

Nero, câinele care locuia în aceeași curte, a început să râdă în hohote.

— E mochi!

— Mo… ce?

— Mochi, un desert tradițional din Japonia, făcut din pastă de orez și de fasole.

— Japonia? Hm! Daca japonezii fac deserturi așa interesante, trebuie să mă duc să văd ce-i acolo, a spus Pufi, amintindu-și de eșarfa magică, pe care n-o mai folosise de mult.

După ce și-a șters cu grijă mustățile de resturile de mochi, a rostit formula magică:

— Eșarfă roșie, puf de nor, poartă-mă și pe mine-n zbor!

În secunda următoare, eșarfa a început să fâlfâie cu putere și s-a înălțat deasupra norilor. Pufi era deja obișnuită cu zborul, așa că a admirat priveliștea de sus, fără să se sperie.

În sfârșit, au aterizat într-un parc plin cu cireși înfloriți. Totul era roz în jur, ca într-o poveste cu păpuși Barbie.

— Bine ai venit la festivalul Sakura! a auzit o voce subțire.

Întorcându-se, Pufi a văzut o pisicuță japoneză, purtând un kimono elegant și o umbrelă mică.

— Salut, Pufi-san! Eu sunt Momo. Vrei să-ți arăt Japonia?

Pufi a dat din mustăți cu entuziasm.

— Desigur! Dar ce e cu toți acești pomi pufoși?

— Aici, când înfloresc cireșii, oamenii ies la picnic și se bucură de frumusețea lor. Se numește hanami — admirarea florilor.

— Superb! Dar ce se vede acolo, în zare? Muntele ăla acoperit cu o căciulă albă?

— E Fuji, cel mai înalt munte din Japonia. Are aproape 4000 de metri și vârful e acoperit cu zăpadă.

— Foarte frumos, dar eu am venit aici să gust bunătățile voastre. Nu prea mi-a plăcut mochi, dar mă poți servi cu altceva?

— Bine, hai să te duc într-un loc unde poți gusta mâncare japoneză.

Cele două pisicuțe s-au agățat de eșarfa magică și au ajuns imediat la templul Senso-ji, lângă orașul Tokyo. Au intrat pe o poartă mare, numită Poarta Tunetului, pictată în nuanțe vii de roșu și negru, și au continuat să meargă pe o alee unde se vindea mâncare tradițională japoneză.

— Hai să stăm aici, la umbra templului, l-a îndemnat Momo. O să poți mânca în liniște. Uite, aici ai niște sushi!

Dar vai! Pufi se repezise să devoreze acel sushi, fără să observe sosul verde de pe el. După prima mușcătură, a simțit o usturime groaznică. 

— Auuuuu! Simt foc în urechi! a strigat pisicuța. Asta-i mâncare ninja?

— E cu wasabi, un sos iute, a râs Momo. Uite, bea puțin ceai verde să-ți revii.

Ceva mai liniștită, Pufi s-a ridicat, pregătindu-se să plece. Însă, brusc, a simțit o greutate pe spate și niște degete ca de fier prinzând-o de după ceafă.

— Ce s-a întâmplat? a strigat Pufi.

Întorcând capul, a văzut cu uimire că una dintre statuile care păzeau templul prinsese viața și mâna lui uriașă o ținea prizonieră.

— A dispărut furin, clopoțelul sacru care aduce liniște și noroc tuturor celor care vizitează templul, a rostit paznicul, cu glas de tunet. Sigur tu l-ai furat, arăți suspect, ai tot țopăit pe aici, de bucurie că l-ai luat, desigur!

— N-am fost eu, țopăiam de la wasabi, jur! Nu știu nimic de niciun clopoțel!

— Nu te cred, s-a răstit statuia. Până nu aduci înapoi clopoțelul, prietena ta rămâne aici!

Zicând acestea, a eliberat-o pe Pufi, prinzând-o însă pe Momo.

Imediat ce s-a văzut în siguranță, Pufi a început să alerge prin templu. Lângă un zid era un grup de trei porumbei.

— Salut, caut clopoțelul furin, a dispărut. Nu l-ați văzut cumva?

— Am auzit azi dimineață un clinchet, a spus unul dintre porumbei, și am văzut ceva gri și pufos prin iarbă.

— În ce direcție s-a dus?

— Acolo, spre aleea cu magazinele și tarabele!

Urmând indiciul, Pufi a pornit în viteză într-acolo. În grabă, aproape s-a lovit de un negustor care vindea mascote.

— Hei, unde fugi așa? Fii mai atent, l-a certat acesta.

— Scuze, caut clopoțelul sacru din templu!

— Am auzit mai devreme un clinchet la capătul aleii!

Pufi și-a continuat drumul, privind cu atenție în toate părțile. Printre picioarele trecătorilor, a zărit un tanuki , un fel de raton japonez pus pe șotii. Flutura clopoțelul, strigând:

— Cine vrea un furin? Îl vând ieftin!

— Ce faci? Tu ai furat clopoțelul?

— Ăăă… nu, despre ce vorbești?

— E clopoțelul templului! O să le spun paznicilor că ai fost tu!

— Nu, te rog! Ține-l, du-l înapoi, nu trebuie să mai afle nimeni de asta! Voiam doar bani de un mochi, mi-era poftă!

Pufi a fugit la paznicul templului, pentru a înapoia clopoțelul. Odată agățat de acoperiș, printre lampioanele de hârtie colorată, acesta a început să sune vesel în bătaia vântului.

— Acum, că am dezlegat misterul, pot pleca și eu acasă, a zâmbit puiul de pisică. Momo, mulțumesc pentru tot ce mi-ai arătat! Iubesc Japonia!

Și, fără să mai piardă vremea, a rostit formula magică și s-a ridicat deasupra norilor. În urma sa, petalele de flori de cireș au fluturat ca un rămas-bun roz și parfumat.