Pufi și luminile Norvegiei

Într-o după amiază călduroasă de toamnă, Pufi se odihnea la umbra unui prun din grădină. Deasupra, în frunziș, se auzeau două vrăbiuțe ciripind.

— Vai, dar ce căldură, nu mai pot! se plângea una dintre ele. Am îndurat toată vara, și văd că încă n-a trecut!

— Parcă aș zbura undeva la răcoare, la munte! a răspuns cealaltă.

— Da, dar acum peste tot e cald!

— Ba nu, în unele țări nu e!

Pufi a tresărit. Tocmai îi trecuse prin cap o idee.

“Dacă tot am eșarfa magică, de ce să nu merg eu într-un loc mai plăcut? M-am săturat să tot scot limba de cald!”

Fusese într-adevăr o vară super călduroasă și vremea încă nu se răcorise. Însă Pufi avea eșarfa magică cu care putea călători oriunde. Așa că a fluturat-o și a rostit formula magică:

— Eșarfă roșie, puf de nor, du-mă și pe mine-n zbor… oare unde e mai frig acum? Da, știu, du-mă în Norvegia!

Eșarfa a tresărit ușor, a început să se miște și, într-o clipă, Pufi zbura printre nori.

Priveliștea era spectaculoasă. A trecut peste munți albi, peste ape adânci și peste sate cu case mici, roșii. Malul mării era stâncos și brăzdat de canale înguste de apă ce pătrundeau adânc printre stânci.

— Ce loc minunat! a spus încântată. Cred că am ajuns în Norvegia. Ăstea trebuie să fie fiordurile, am învățat despre ele dintr-un documentar!

În curând, Pufi a aterizat lângă un mic port. Barca unui pescar plutea ușor printre valuri, iar în apropiere un pește lucios fredona un cântec ciudat.

— Hei, cine ești și ce faci aici? s-a mirat Pufi. Și, mai ales, de ce ești așa vesel?

— Sunt Siggy, somonul călător! a răspuns peștele zâmbind. Mă pregătesc să plec spre râu, acolo unde m-am născut.

— De ce te întorci acolo?

— Așa facem noi, somonii. E o tradiție! Ne întoarcem mereu acasă, chiar dacă drumul e lung. Acolo depunem icrele din care o să iasă puii!

Pufi a clipit încântată.

— Înțeleg ideea! Și eu mă întorc mereu la canapeaua mea preferată, chiar dacă nu depun icre pe ea! a râs pisicuța noastră. Dar ce se văd aici? Astea sunt fiordurile?

— Da, exact! Sunt ca niște lacuri uriașe printre munți, dar de fapt sunt canale care vin direct din ocean!

— E frumoasă Norvegia! a spus Pufi visătoare.

— Și încă n-ai văzut nimic, s-a lăudat Siggy. Dacă te uiți pe cer noaptea, câteodată poți vedea luminile dansatoare ale Nordului. Se numesc aurore boreale. Dar ai grijă… spiridușii nordici se joacă uneori cu cei care le privesc prea mult!

— Lumini dansatoare pe cer? Neapărat trebuie să le văd și eu! a strigat Pufi.

— Pentru asta, trebuie să mergi cât mai aproape de Polul Nord.

Când s-a lăsat seara, Pufi a scuturat eșarfa și a zburat spre nord, unde totul era acoperit de zăpadă. S-a urcat pe o stâncă. Deasupra, cerul s-a luminat, colorându-se în verde, mov, roz, albastru. Dârele luminoase se mișcau ca într-un balet fermecat. Părea că cineva pictează aerul cu pensule magice.

— Ce frumusețe!  a șoptit ea. Parcă cerul poartă o eșarfă ca a mea!

Deodată, o lumină verde s-a desprins din dans și s-a învârtit în jurul ei.

— Hihi! Cine e pisica asta și ce caută aici? a întrebat o voce subțire.

Pufi a tresărit speriată. Din aer apăruse un mic spiriduș cu o căciulă de gheață și cizme din blană de ren.

— Eu sunt Pufi, călătoresc cu eșarfa mea magică!

— Încântat! Eu sunt Lykke, spiridușul aurorei! Vrei o aventură adevărată?

— Bineînțeles!

Lykke a râs și a aruncat o mână de praf sclipitor peste pisică. Într-o clipă, Pufi s-a trezit într-o sanie trasă de trei reni veseli care goneau pe zăpadă.

— MIAAAU! Mai înceeeet!

Sania s-a oprit brusc în fața unei peșteri de gheață. Părea periculoasă, cu intrarea îngustă și întunecată, dar pisicuța noastră nu putea rezista în fața unei aventuri. Așa că și-a făcut curaj și a intrat.

Fiecare pas prin zăpada înghețată trosnea ca o crenguță care se rupe. Aerul era rece, iar țurțurii atârnau de tavan ca niște clopoței de sticlă.

— E cineva aici? a șoptit Pufi.

Nimeni nu i-a răspuns, în afară de ecoul care a repetat:

— …aici… aici… aici…

Deodată, un vânt ciudat s-a stârnit în peșteră. Pereții sclipeau, iar de undeva, de departe, s-a auzit un zgomot atât de puternic încât gheața a început să vibreze.

— Ce-i asta? Un uragan? Un dragon? s-a îngrozit Pufi, căreia i se zburlise blănița pe spate.

Deși îngrozită, pisicuța a înaintat cu grijă. Într-un colț, pe un pat uriaș de gheață, dormea un uriaș. Avea părul încâlcit și purta un pulover de lână cu modele albe și roșii.

Pe peretele din spatele lui era scris ceva cu litere vechi, acoperite de gheață:

„Trollul Torvald va dormi o mie de ani, până când un sunet curajos îi va trezi din visul de iarnă.”

— O mie de ani? Asta e mai mult decât a dormit tot neamul meu! a strigat Pufi.

Însă ce putea să însemne “sunet curajos”?

A încercat să zgârie gheața cu lăbuțele. Nimic.

A tușit politicos. Tot nimic.

Apoi a făcut un miau mic… însă trollul a sforăit și mai tare.

Pisica și-a ridicat coada, si-a dres vocea și a strigat din toată puterea:

— MIAUUUUUUU!

Sunetul s-a rostogolit prin peșteră ca un tunet. Bucăți de gheață au început să cadă, iar o lumină verde a umplut peștera.

Și, surpriză! Uriașul s-a mișcat. Unul din ochii acestuia s-a deschis, apoi și celălalt.

— Cine m-a trezit? a mormăit o voce groasă.

Pisicuța a făcut un pas înapoi, dar a rămas pe poziție.

— Eu sunt Pufi! Călătoresc prin lume și adun povești!

Uriașul a clipit de câteva ori.

— O pisică? Cu o eșarfă roșie? Hmm… N-am mai visat așa ceva niciodată!

— Nu e vis, ești treaz! Dar tu cine ești?

— Torvald, un troll. Chiar sunt treaz? Incredibil!

— Ce e un troll?

— Un fel de uriaș morocănos! Dar acum nu mai sunt așa morocănos și nici n-o să-ți fac niciun rău, pentru că m-ai eliberat dintr-un somn lung și rece! Vraja s-a rupt!

Spunând acestea, trollul a început să râdă. Râsul lui a umplut peștera, iar cristalele de gheață au zornăit ca niște clopoței.

Pufi a zâmbit, mândră.

— N-a fost chiar ușor. Mi-au tremurat un pic mustățile!

— Îți mulțumesc! Ai adus lumină și voie bună în Norvegia!

— Iar tu, spiridușul Lykke și somonul Siggy mi-ați arătat că și frigul poate fi plin de căldură, dacă ai prieteni aproape, a spus Pufi. Dar acum trebuie să mă întorc acasă, a început să-mi tremure codița și abia aștept să ajung iar la căldurică!

Eșarfa magică a început să vibreze. Pufi s-a ridicat în aerul înghețat și a strigat:

— La revedere, Norvegia!

Și într-o clipă a dispărut, lăsând în urmă un nor în formă de inimă.