Pufi în Grecia: În adâncurile Templului Scufundat

Într-o dimineață liniștită, Pufi stătea tolănită pe pervazul ferestrei, cu eșarfa ei roșie fluturând leneșă în vânt. Cerul era senin, iar razele soarelui se jucau pe blănița ei moale.

— Hm, e prea liniște, a mârâit ea. E timpul pentru o aventură! Dar unde să merg?

Și-a rotit privirile prin cameră. Pe masă era o carte despre Grecia, deschisă la o pagină cu o poză reprezentând o insulă scăldată într-o mare turquoise. Pe malul ei se vedeau ruinele unui templu alb, printre pomi cu crengile încărcate de flori roz.

— Interesant! Poate că mi-ar prinde bine o vacanță în Grecia!

Spunând acestea, Pufi și-a curățat rapid lăbuțele din față, apoi a rostit formula magică:

—“Eșarfă roșie, puf de nor, du-mă și pe mine-n zbor!” Vreau să ajung în Grecia!

Eșarfa magică a început să vibreze ușor, ca pânza unei corăbii. Pufi s-a ridicat în aer. Sub ea, lumea s-a transformat într-o hartă viu colorată, cu munți, păduri, ape, câmpii și, apoi, albastrul mării.

— Ce frumoasă e Grecia! a izbucnit Pufi.

Dar nici nu a terminat bine propoziția, că a și aterizat pe malul mării. Părea un sat de pescari, țărmul era plin de bărci și de oameni care forfoteau, cărând plase de pescuit.

La câțiva pași de ea, un pescăruș alb cu capul gri se chinuia să tragă de o sfoară.

— Salut! Ce faci acolo?

— Sunt Kiro, cel mai mare pescar! Tu?

— Eu sunt Pufi, și călătoresc cu eșarfa magică, să văd lumea!

— Atunci ai ajuns bine, aici e Grecia, țara soarelui, mării și a insulelor.

— Chiar așa multe insule aveți?

— Ooo, da, cu miile! Unele sunt atât de mici că și o pisică ar putea fi regină acolo, a râs Kiro. Marea asta se numește Marea Egee.

— Perfect, atunci vreau să vizitez o insulă! Cum pot face?

— Te ajut eu! Am o barcă, a spus plin de mândrie pescărușul.

— Tu? Ai tu o barcă?

— Ei, e barca unui pescar, dar mă așez și eu pe ea, și pescarul mă hrănește!

— Să sperăm că nu are nimic împotriva pisicilor! a zâmbit Pufi.

Cei doi s-au apropiat de o barcă micuță, cu motor, care se pregătea să plece. Pescarul era un bătrân înalt, bronzat, cu o pălărie de soare pe cap.

— Pufi, pornim în croazieră! Ține-te bine! O să trecem pe lângă niște insule micuțe și pustii, să vezi ce frumoase sunt!

Încântată, Pufi a sărit în barcă și s-a ascuns după un colac de frânghii.

Dar vremea nu părea să țină cu ei. După câteva minute, cerul s-a întunecat. Vântul a început să bată, iar valurile au devenit tot mai puternice.

— Ăsta nu-i semn bun! a strigat pisicuța, scuturându-se de apa care sărea din toate părțile.

Chiar atunci, un val puternic a inundat barca, aducând cu el un pește argintiu care a lovit-o pe Pufi exact peste bot, înainte să cadă înapoi în mare.

— Nu înțeleg de ce peștii nu folosesc prosoape, a bombănit ea.

Dar, în același moment, un alt val a lovit-o.

— Auleu, ce idee proastă, croaziera asta. Trebuia să mă gândesc că marea e din… apă, iar eu urăsc apa! Dacă scap cu bine, promit să nu mai râd de pești niciodată!

Însă situația părea să se înrăutățească. Valurile erau tot mai amenințătoare și furtuna se întețea. Pescarul s-a convins că nu era o zi bună pentru pescuit și a hotărât să se întoarcă la mal.

Însă barca a cotit atât de brusc, încât biata Pufi a zburat peste bord.

— Ajutoooor! Nu știu să înot! a strigat pisicuța, dând din lăbuțe cu disperare.

— Stai așa, Pufi, te ajut eu!

Kiro a apucat cu ciocul eșarfa și a tras cât de tare putea, încercând să o țină pe Pufi la suprafață.  Însă valurile erau imense, o loveau din toate părțile, o acopereau.

Nu se putea lupta cu ele.

Barca cu motor deja se îndepărtase, lăsând-o singură în largul mării.

Privind disperată în toate părțile, Pufi a observat ceva interesant. În zare se vedea o insulă mică. În jurul ei, marea era ciudat de liniștită, nu făcea nici un val.

Era clar că acolo trebuia să ajungă. A ridicat lăbuța și i-a arătat pescărușului direcția. Și-au dublat amândoi eforturile și au reușit să ajungă în acea zonă.

Era chiar ciudat, vântul nu mai sufla deloc, iar apa era perfect liniștită, ca și cum Pufi ar fi înotat într-un bazin. Chiar și briza, care bate mereu în apropierea mării, dispăruse.

— Ce loc e ăsta?

— Nu știu, a răspuns nedumerit Kiro, curentul te-a împins departe, eu niciodată nu am ajuns aici. Dar înoată spre insulă și de acolo vedem cum te poți întoarce.

— Am eșarfa magică, îi spun să mă ducă înapoi și se rezolvă! Trebuie doar să ajung pe uscat!

Zis și făcut! Ajunsă pe insulă, Pufi și-a scuturat blănița, formând în jurul său o ploaie de picături sărate. apoi a rostit formula magică. Dar… surpriză! Eșarfa nu s-a mișcat. Atârna de gâtul ei, grea, udă, nemișcată.

— Kiro! Ce se întâmplă? a țipat Pufi, speriată. Eșarfa nu funcționează!

— Habar nu am!

— Normal că nu funcționează, dacă nu bate vântul! s-a auzit o voce de pe o piatră din apropiere.

Cei doi au tresărit. Era o sopârliță verde, din cele care stau la soare pe stânci.

— Dar de ce să nu fie vânt?

— Pe insula asta exista pe vremuri un templu al zeului vânturilor, Eol. Însă oamenii au uitat să mai vină aici să aducă ofrande, pentru că e o insulă mică și pierdută în larg. Zeul s-a supărat și a oprit vânturile cu totul. Templul este scufundat.

— Și ce pot face? Am nevoie să plec acasă!

— Trebuie să trezești vânturile. Dar pentru asta trebuie să intri în Templul Scufundat!

— Și unde e?

— Intrarea e într-o peșteră. Cea din zare, la cele trei stânci albe, le vezi? Dar nu poți trece decât prin apă.

— Nu-i nimic! Hai, Kiro!

— Eu nu intru! Dacă mă scufund, arăt ca o pernă udă! Dar îți fac galerie de pe stâncă!

Pufi a râs, pentru prima dată de când naufragiase pe insulă.

— Bine, hai să mergem!

Insula era mică, dar plină de ruine: coloane, statui, bucăți de amfore. Pufi s-a oprit în fața statuii unui zeu ce ținea în mână un trident, adică un fel de furcă cu trei dinți, din care doi erau rupți.

— Ăsta e Poseidon, zeul mărilor!

— Bravo lui, dar hai să mergem, trebuie să mă salvez!

În câteva minute, au ajuns în fața peșterii. Intrarea era întunecoasă. Se vedea o primă cameră plină cu apă până aproape de tavan, care se termina cu o boltă, dincolo de care strălucea ceva în întuneric.

— Trebuie să ajungi în cea de-a doua cameră, însă o poți traversa pe prima doar pe sub apă, din ce văd. Dar tu ești curajoasă, nu?

— Am… ceva curaj, a răspuns Pufi, cu vocea tremurând. Doar că… nu prea îmi place apa!

— Hai, sunt sigur că vei reuși, a încurajat-o Kiro, dându-i un bobârnac cu aripa.

Pufi a închis ochii și s-a scufundat. A dat din lăbuțe cu putere, în timp ce își ținea răsuflarea. La un moment dat, a ridicat capul și a simțit din nou aerul. Trecuse în a doua cameră.

Ajunsese într-o încăpere rotundă, luminată de raze gălbui ce pătrundeau prin crăpături. Era rece și umedă, cu pereții acoperiți cu scoici și alge. Pe jos se vedeau mozaicuri ce reprezentau zeități.

Deasupra intrării era o inscripție: “Trei suflări, trei încercări. Doar cel curajos trezește vântul”. Sub ea, se găseau trei simboluri: un val, o flacără și o spirală de aer.

Pufi a atins primul simbol și o ușă s-a deschis, lăsând să intre un val mic, care i-a udat lăbuțele. În fața ei era un bazin rotund, cu o amforă la mijloc.

— Of, iar trebuie să înot! a bombănit pisicuța.

Dar nu avea încotro. În momentul în care a atins amfora, apa a țâșnit, formând un curcubeu, și o nouă ușă s-a deschis. Trecuse prima probă, cea a apei. Mai avea proba focului și cea a vântului.

În a doua cameră, pe o masă de piatră era o torță stinsă. Lângă ea se vedea o oglindă spartă. La lumina unei raze de soare ce pătrundea printr-o crăpătură, a putut citi o inscripție: “Focul nu se aprinde cu teamă, ci cu lumină”.

Ce putea însemna asta? Cum se aprindea torța? Nu era ca și cum ar fi avut la ea vreo brichetă sau cutie de chibrituri.

Privind încă o dată în jur, Pufi a avut o idee. A îndreptat oglinda spre raza de soare, făcând-o să lumineze torța. Aceasta s-a aprins imediat.

Trecuse și proba focului. O altă ușă s-a deschis, ultima.

A intrat într-o cameră rece, albastră. În mijloc era o masă cu o piatră pe ea și o inscripție: “Vântul se trezește când cineva respiră pentru el”.

— Of! Trebuie să suflu eu ca să trezesc vântul?  s-a întrebat Pufi.

Altă soluție nu avea. A suflat peste piatră. Nu s-a întâmplat nimic.

Dar pisicuța nu s-a descurajat. A tras aer în piept și a suflat încă o dată, cât de tare a putut.

Piatra a început să vibreze și s-a colorat într-un albastru intens. Un vânt cald a început să sufle în jurul ei, ridicându-i blăniță.

— Am reușit!

Într-adevăr, vântul se repornise pe insulă. Ieșind din peșteră, Pufi l-a găsit pe Kiro așteptând-o fericit pe stâncă.

— Felicitări, Pufi! Zeul Eol nu mai e supărat!

— Da, și eșarfa mea flutură din nou! E momentul să merg acasă.

Pescărușul i-a întins cu ciocul o pană de un alb strălucitor.

— Poftim un cadou din partea mea! Ca să-ți amintești mereu de Grecia! Și de mine, cel mai simpatic pescăruș!

— Desigur! Promit că o să mă întorc! Vreau să vizitez și un templu care nu e scufundat!

Zicând acestea, Pufi a izbucnit în râs, a scuturat eșarfa și a rostit formula magică. S-a ridicat în zbor, deasupra mării albastre presărată cu insule albe și însorite.