Pufi în Franța: pisica-fantomă de la Operă

Într-o dimineață, Pufi a simțit un miros proaspăt de unt și patiserie.

— Mmm, croissante, preferatele mele! a mieunat ea entuziasmată.

A pornit cu pași ușori, furișându-se până în bucătărie, de unde venea aroma care-i gâdila nările. Însă, dezamăgire! Până să ajungă, farfuria se golise.

— Acum mi-e așa de poftă! Eșarfă roșie, du-mă în țara croissantelor. Care e? Franța?

Eșarfă a fâlfâit ușor, ca și cum ar fi aprobat. Pufi a rostit grăbită formula magică:

— Eșarfă roșie, puf de nor, poartă-mă și pe mine-n zbor. Du-mă în Franța, la Paris!

Într-o clipă, s-a trezit ridicată în aer și a început să zboare cu viteză.

A aterizat tocmai pe acoperișul unei case de pe o străduță îngustă. La picioarele ei forfoteau oameni grăbiți, iar în zare se vedea silueta subțire, metalică, a turnului Eiffel.

— Bonjour! a auzit o voce în apropiere.

Întorcând capul, Pufi a văzut lângă ea o pisică gri, elegantă, cu ochii verzi și o pălărie roșie, cu boruri largi.

— Eu sunt Minette, a spus ea. Tu cine ești?

— Sunt Pufi, pisicuța călătoare! Am venit aici în zbor, cu eșarfa mea magică. Ești… foarte elegantă!

— Normal, sunt pariziancă!

Părea cam lăudăroasă, dar Pufi n-a mai comentat nimic. Voia să vadă Parisul, eventual să mănânce un croissant, deci era spre binele ei să se împrietenească cu mâța franțuzoaică.

— Atunci, arată-mi Parisul!

— Sigur!

Minette a sărit sprintenă de pe acoperiș, cu Pufi pe urmele sale. Au început să alerge grăbite printre picioarele oamenilor de pe stradă. Totul era impresionant: clădiri mari, frumoase, bulevarde largi, cu copaci, și, oriunde te uitai, se vedea turnul Eiffel.

În curând, au ajuns în fața unui patiserii.

— Asta-i una din cele mai bune din oraș, a explicat Minette.

În timp ce vorbea, s-a așezat la ieșire, mieunând și gudurându-se pe lângă toți oamenii care intrau și ieșeau. Până la urmă, cineva i-a pus în față un croissant.

— Gustă, Pufi! Un croissant franțuzesc. Știi că noi, francezii, le-am inventat, nu?

— Uau, ce bun e! Fraged, și cu mult unt! Nici nu știam că Parisul ascunde așa secrete!

— Oho, și încă nu le cunoști pe toate, a râs Minette.

Ceva din tonul ei i-a atras atenția lui Pufi.

— Serios? Ador secretele! Mai spune-mi!

— Hm, știu unul, dar s-ar putea să fie cam periculos!

Pufi a ridicat capul. Uitase chiar și de croissant. Curiozitatea ei era de neoprit.

— Spune-mi, spune-mi!

— Am aflat ieri ceva de la un motan negru care locuiește într-un tomberon de lângă  clădirea Operei… dar nu știa nici el prea multe, n-a avut curaj să intre!

— Ai aflat ce? Să intre unde? Hai, nu mă mai fierbe!

— Ai auzit de Fantoma de la Operă?

— Da, parcă am văzut un film, se uitau stăpânii mei odată!

— E celebru. Dar se pare că fantoma chiar există.

— Pe bune? Vrei să spui e o fantomă adevărată acolo?

— Așa se spune. Seara, când înăuntru e pustiu, se aud sunete ciudate, bufnituri și acorduri de pian. Pisicile știu!

— Dar tu n-ai văzut-o?

— N-am intrat niciodată!

— Atunci te rog, hai să mergem! E aproape seară! Sunt așa de curioasă!

— Ești nebună? Vrei să-ți lași codița pe acolo?

— Minette, eu nu cred în fantome! Am călătorit atâta, dar n-am văzut niciodată vreuna. Trebuie să existe o explicație logică! Gândește-te, ai putea deveni eroina pisicilor din cartier dacă ai dezlega misterul ăsta!

— Bine, hai!

Pe măsură ce se apropiau de clădirea Operei, Pufi își simțea inima bătând tot mai tare. Aproape că îi părea rău că luase hotărârea să intre acolo, dar acum nu mai putea da înapoi.

Cele două pisici s-au strecurat în clădirea impunătoare printr-un geam întredeschis. Interiorul era uimitor. Coloane aurii, statui, candelabre imense, iar în mijloc niște scări de marmură. Totul părea desprins dintr-un vis.

— Hai să vedem la subsol, de acolo se aud sunetele, a smuls-o din visare vocea lui Minette.

Pisicuțele au coborât pe o scară îngustă. Subsolul era plin de costume vechi, măști, decoruri prăfuite și partituri îngălbenite. În aer plutea un miros de praf, lemn vechi și  parfum de lavandă dintr-un buchet uscat, uitat pe o masă.

Liniștea aceea avea ceva înfricoșător.

— Totuși, nu aud nimic suspect, a încercat să-și facă Pufi curaj, în ciuda faptului că i se zburliseră mustățile.

— Ai răbdare!

Într-adevăr, imediat s-a auzit un sunet din spatele unei cortine prăfuite, ca și cum cineva ar fi atins, doar pentru o fracțiune de secundă, clapa unui pian.

Pufi și-a ținut respirația. Minette avusese dreptate, trebuia să fie o fantomă. Clădirea era pustie la acea oră.

Pisicuța noastră a întins lăbuța spre cortina roșie. Era tare curioasă, dar în același timp se temea de ce ar fi putut întâlni acolo. Nu avusese de-a face niciodată cu o fantomă.

A atins un colț al cortinei, și acesta s-a mișcat. În spatele ei se vedea un pian. Pe el se zărea o umbră, nu a văzut clar a cui, căci cortina de catifea a căzut la loc. Însă fusese destul ca să o îngrozească.

— Ce era? a șoptit Minette.

— Nu știu, n-am putut vedea bine, dar… se mișca ceva pe pian.

— Fantoma?

— Habar n-am! Dar nu era om, asta pot spune sigur!

— Mai uită-te o dată!

— Uită-te tu!

— Bine, hai să ne uităm împreună!

Cele două pisicuțe s-au apropiat cu grijă. Era o fantomă periculoasă? Foarte posibil.

Pufi a întins lăbuța și a mișcat puțin perdeaua. În același timp, s-a auzit o nouă clapă a pianului, urmată de un sunet diferit, ce părea făcut de un alt instrument muzical.

— Deja e prea mult, trebuie să dezleg misterul! a strigat Pufi, a cărei curiozitate învinsese frica.

Fără să mai stea pe gânduri, a împins cortina și a pășit dincolo de ea.

Și nu și-a putut opri un mieunat uimit. Cocoțată pe pian stătea o pisică albă, cu blană lungă și lucioasă, ochi verzi ca smaraldul și o fundiță roz pal la gât. Surprinsă la vederea intrușilor, a făcut câțiva pași mici, eleganți, ca de balerină.

Lângă ea stătea înfipt pe labele din spate un motan gras, portocaliu, cu un acordeon agățat de gât.

— Hei! Cine sunteți voi? a strigat Pufi, imediat ce și-a regăsit glasul.

— Eu sunt madame Bijou, fostă balerină la Operă! Iar el e monsieur Chaton, acordeonistul meu!

— Și nu sunteți… fantome? a îndrăznit să întrebe Minette.

— Fantome? Da’ de unde, a pufnit madame Bijou. Nu sunt o fantomă, sunt o legendă! Pe vremuri, aveam un număr de balet în culise, în timpul spectacolelor, și artiștii mă adorau! Acum sunt doar o pisică bătrână de care nu-i mai pasă nimănui! Toți m-au uitat!

Spunând asta, madame Bijou a început să suspine.

Pufi a simțit un nod în gât. Își amintea cum se simțise când nimeni nu observase că își schimbase zgarda cu una nouă.

— Madame Bijou, a strigat ea, știu că ești tristă, dar poate reușim să schimbăm asta!

— Cum? a oftat pisica-balerină.

— Simplu! Organizăm un spectacol la miezul nopții, pe scenă, și invităm toate pisicile din cartier. Așa, le dovedim că nu ești o fantomă, ci o artistă talentată!

— O, ce idee minunată! a strigat madame Bijou, care simțea că întinerește doar la acest gând.

Zis și făcut. Toate cele patru pisici au început pregătirile pentru spectacol. Minette trecuse la pian, în timp ce Pufi sărea printre decoruri, făcând tumbe și aterizând mereu în picioare. Monsieur Chaton a început să cânte la acordeon aceeași melodie care se auzea la pian.

Iar madame Bijou… ei bine, madame Bijou dansa. Cu grație. Cu eleganță. Cu pasiune. Coada ei se mișca precum o panglică, iar lăbuțele abia atingeau podeaua.

— Uimitor, a strigat Pufi. Ești fantastică!

— Mulțumesc, s-a înroșit balerina, spectacolul trebuie să fie perfect!

La miezul nopții, scena era pregătită. Un candelabru strălucea deasupra capetelor pisicilor ce se cățăraseră pe scaune și priveau spectacolul.

Madame Bijou a pășit în mijlocul scenei și a început să danseze, cu mișcări atât de grațioase, încât părea să plutească. Minette cântă la pian și monsieur Chaton la acordeon. 

Deodată, însă, o ușă s-a trântit cu putere. Toate pisicile au amuțit. Pufi a simțit cum i se zbârlește blănița pe spinare.

— Iată, fantoma există totuși! a șoptit ea.

Însă, întorcându-se, a rămas cu gura căscată. În sală intrase un grup de artiști care văzuseră luminile aprinse.

— Incredibil! O pisică dansatoare! a strigat dirijorul.

— Și cu câtă grație! a completat o cântăreață.

— Super! Trebuie să includem asta în spectacolul nostru! Următorul spectacol va fi cu pisici!

Madame Bijou aproape că plângea de emoție.

— Felicitări! a șoptit Pufi. Parisul apreciază adevăratele talente! Însă acum e târziu și e timpul să plec.

— Adio, Pufi! N-o să te uităm niciodată! Să mai vii în vizită!

— Sigur, data viitoare vreau să gust și niște macarons, s-a lins pisicuța pe bot.

Fără să mai piardă timpul, s-a strecurat afară din clădirea operei. Privind pentru ultima dată spre turnul Eiffel, ca pentru a-și lua la revedere, a rostit formula magică și s-a ridicat în aer.