Fuga iepuraşului de ciocolată

Iepurele de ciocolată era foarte supărat. Stătea morocănos în mijlocul curții, în soarele de aprilie. De căldură, urechile începuseră să i se topească şi sub el începea să se formeze o baltă maronie și delicioasă.

— Ce-i, frumosule, ți-e cald? a râs piticul de grădină, care stătea relaxat la umbra lalelelor. Transpiri ciocolată?

Piticul de grădină era foarte răutăcios. Era acoperit cu vopsea veche, crăpată, care se cojea în câteva locuri. În plus, avea căciula şi nasul ciobite. Îl enerva iepurașul ăsta aşa de strălucitor şi viu colorat în ambalajul lui de staniol.

Iepurele a oftat. Nu-i păsa prea mult de răutățile piticului, dar se simțea nebăgat în seamă. Ionuț, băiatul care-l primise, îl aruncase în mijlocul curții, printre celelalte cadouri. Părinții lui îi cumpărau zilnic jucării şi dulciuri, aşa că nu prea îl interesau cadourile de Paști.

— Un iepure de ciocolată? Nu-mi place! strigase Ionuț. Dați-mi cutia de Toblerone!

Și totuși, iepurele știa sigur că erau atâția copii care ar fi fost bucuroși să-l primească. Nu era corect. Trebuia să facă ceva în legătură cu asta. Se săturase să se simtă inutil.

— Oare n-aş putea să ies cumva în stradă, să plec de aici? a întrebat el cu voce tare.

— Cum să nu, sigur, s-a auzit o voce groasă, ca un motor care bârâia.

Era maşinuța cu telecomandă. Şi ea fusese lăsată în curte, căci Ionuț mai avea vreo trei în casă. Era un camion mare, cu remorcă.

— Aşează-te în remorca mea, l-a sfătuit acesta, şi te duc unde vrei tu!

Iepurele nu putea merge, căci avea picioarele lipite unul de altul. Dar camionul era chiar lângă el. A țopăit puțin, apoi și-a făcut vânt şi a sărit, reușind să cadă în remorcă.

— Şi acum, pregăteşte-te pentru o super călătorie, s-a lăudat camionul.

Iepurele a zâmbit. Abia aștepta să pornească, să scape din curtea în care nu era dorit.

Dar de ce stăteau pe loc? Poate camionul avea nevoie de timp ca să-și încălzească motorul. Totuşi, minutele treceau, iar ei nu se mișcau niciun pic.

— Ce facem? Când plecăm?

— Nu ştiu, a scrâşnit din roți camionul, nu pot porni.

Piticul de grădină privea spectacolul râzând în hohote.

— Dar baterii ți-a pus cineva?

De uimire, camionul a scos un claxon scurt. Asta era explicația! Nu putea merge pentru că nu avea baterii!

— Deci trebuie să rămân aici, nebăgat în seamă? a oftat iepurașul de ciocolată.

Piticul de grădină pufni în râs.

— Dacă ți-e teamă că nu te mănâncă nimeni, asta se poate rezolva, a spus el cu răutate.

A scos un fel de fluierat printre buzele sale ciobite și crăpate.

În curte s-a făcut brusc liniște, căci știau cu toții ce urmează. Într-adevăr, în câteva secunde a apărut în fugă temutul Lord.

Lord era câinele familiei, un ciobănesc leneş şi morocănos. Cu toții încercau să-l deranjeze cât mai puțin cu putință, căci se știa că nu e de glumit cu el.

Acum, însă, Lord avea chef de joacă. A făcut un salt deasupra piticului, atingându-l cu labele din spate şi răsturnându-l cu nasul în stratul de lalele.

Văzuse noile jucării în iarbă şi asta îl făcuse curios. Dupa ce a rostogolit mingea colorată prin toată curtea, a observat camionul. L-a apucat cu dinții, scuturându-l prin aer.

După cum era de așteptat, iepurele a căzut din remorcă. Nu fusese în viața lui atât de speriat.

A rămas nemișcat, încercând să nu scoată nici un sunet. Poate că, totuşi, câinele nu o să-l observe, fiind mai interesat de jucării.

Însă, din păcate, Lord se oprise din joacă şi începuse să adulmece pământul. Simțise oare mirosul de ciocolată și acum îl căuta?

Se părea că reușise să-i ia urmă, căci se apropia tot mai mult.

Iepuraşul îi vedea botul umed, mustățile lungi mişcându-se pe lângă el. Acum era la doar câțiva centimetri.

O mustață i-a atins urechile. Lord a tresărit.

Botul câinelui s-a deschis. Îi putea vedea dinții ascuțiți, limba lungă şi roşie. Acea limbă înspăimântătoare s-a aplecat deasupra lui şi l-a atins.

— Nuuu!

Însă pe Lord prea puțin îl interesau strigătele lui. În loc de răspuns, l-a mai lins o dată. Îi plăcea ciocolata.

— Nu mă mânca! a strigat cu disperare iepuraşul. Tu eşti câine, câinii nu mănâncă ciocolată!

Din păcate, Lord nu-l băga în seamă.

— Te rog, îmi doresc să ajung la un copil care mă vrea, a încercat iepurașul să-l înduplece. Poți să mă ajuți tu?

Câinele l-a privit mirat. Era în toane bune, iar ciocolata pe care o linsese până acum îi fusese de ajuns. Mai degrabă ar fi avut chef să ronțăie niște bobițe.

— Să zicem, a mârâit el, dar nu am cum să te scot în stradă. Însă te pot duce până la poartă.

— E bine și așa!

Lord l-a apucat între dinți cu grijă şi l-a dus până la poarta verde, înaltă. Aceasta era închisă, dar Lord avea o idee. A săpat cu labele din față un mic șanț pe sub poartă, doar cât să încapă iepurașul.

— Cred că poți ieși pe aici!

Spunând acestea, l-a împinse cu botul. Se părea că săpase suficient de mult. Întâi au trecut urechile iepurelui, apoi capul şi, în cele din urmă, o parte din corp. Mai avea puțin şi reuşea!

— Hei, Lord, s-a auzit deodată o voce subțire.

Era Ionuț, care îşi făcuse somnul de după amiază şi acum voia să se joace cu prietenul său.

La auzul acelei voci, Lord a uitat cu totul de bietul iepure, lăsându-l pe jumătate în curte şi pe jumătate în stradă. A luat-o la fugă în întâmpinarea băiatului.

Iepurașul de ciocolată a rămas blocat sub poartă, fără să se poată mișca. Nu avea cum să plece, nici să se întoarcă în curte.

Tocmai când se întreba, disperat, cine ar putea să-l salveze, a văzut doi copii mergând cu paşi repezi pe stradă. Erau un băiat şi o fetiță. Se țineau de mână şi, după cât de bine semănau, se vedea că erau frați. Fata era mai mare, părea să aibă 7-8 ani. Băiețelul era cu doi sau trei ani mai mic.

La vederea iepurelui, s-au oprit brusc.

— Uite, Ana, un iepuraș de ciocolată, a strigat băiatul. Putem să-l luăm?

— Nu-i al nostru, George, a clătinat fetița din cap cu părere de rău. Nu putem lua ceva ce e al altui copil.

— Dar era pe jos, cineva l-a aruncat. Hai, te rog, ştii că noi n-am primit nimic de Paşti anul ăsta!

Ana a tăcut o clipă, gândindu-se.

— Bine, ia-l, a răspuns ea în cele din urmă.

Pentru prima dată în acea zi, iepurașul s-a simțit fericit. În sfârșit ajunsese la cineva care îl voia.

Degetele băiatului l-au apucat, pline de nerăbdare. Dar, în aceeaşi clipă, alte degete l-au tras în partea cealaltă.

— Hei, e iepurele meu! s-a auzit vocea lui Ionuț. Cine vrea să mi-l ia?

A tras cu totul figurina de ciocolată şi a deschis poarta. Cei doi copii tăceau, cu ochii plini de lacrimi.

— Ne pare rău, a şoptit Ana, n-am ştiut că e iepurele tău. Noi n-am primit niciun cadou şi de aia ne-am gândit să-l luăm. Am plecat. Hai, George!

Furia lui Ionuț trecuse. Se uita la hainele lor sărăcăcioase, la ochii lor plânși. I s-a făcut ruşine de toate jucăriile şi dulciurile pe care el le arunca, în timp ce alți copii le-ar fi dorit şi nu le aveau.

— Stați puțin, a strigat el.

S-a repezit în casă. Ținea încă strâns în pumn iepurele de ciocolată pe jumătate topit. S-a întors după câteva secunde.

Însă copiii nu mai erau la poartă.

Ionuț s-a repezit în stradă, uitându-se în toate părțile după ei. Cei doi copii se îndepărtaseră destul de mult. A luat-o la fugă pe urmele lor.

— Stați puțin!

Cei doi frați s-au oprit. Ionuț gâfâia, dar ținea mâinile întinse în direcția lor.

— V-am adus doi iepuri de ciocolată, să aveți fiecare câte unul, a zâmbit el.

Ana şi George rămăseseră cu gura căscată.

— Super! Mulțumim, a strigat George.

— Să mai veniți pe la mine, să ne jucăm împreună. Am multe jucării frumoase, a adăugat Ionuț, făcându-le vesel cu mâna noilor săi prieteni.

Sub soarele blând de aprilie, trei inimi de copii băteau vesele, încălzite de flacăra prieteniei.