Api, albinuţa leneşă

De trei zile, albinuța Api își găsise balconul perfect. Era zugrăvit într-un verde viu, plin de abțibilduri, jucării și multe, multe ghivece de flori: de-a lungul balustradei, agățate pe pereți, așezate pe pervazul geamului care dădea spre dormitor. Avea de unde culege o grămadă de polen gustos.

Așa încât Api era fericită și hotărâse că nu se va mai întoarce niciodată în stupul unde crescuse. De ce s-ar fi întors? Aici o ducea bine, își făcuse culcuș pe o mușcată, petalele ei roșii erau moi, perfecte pentru a fi folosite ca păturică și pernă. Și avea mâncare din belșug.

— Tu nu mai pleci acasă? o întrebase Nono, un vrăbioi zburlit, ce venea zilnic să ciugulească firimiturile pe care i le puneau copiii la marginea balconului.

— De ce? Aici e casa mea acum! Ia uite ce bine o duc, a adăugat, bătându-se pe burtă.

Într-adevăr, de când nu mai muncea deloc, Api începuse să se cam îngrașe.

Însă, exact când era mai mândră de ea, a observat ceva care a îngrozit-o. La marginea balconului apăruseră două albine mari, cu mutre fioroase. Le cunoștea, erau din stup.

Trebuia să se ascundă. Pe măsuța de paie împletite era un pahar pe jumătate plin cu suc, lăsat ieri de copii. Galbenul sucului se asemăna cu galbenul de pe corpul ei, așa că s-a pitit acolo.

— Salut! N-ai văzut cumva o albină micuță, cu dungi subțiri? O cheamă Api! s-a auzit o voce întrebându-l pe Ping, păianjenul slăbănog din colțul balconului, care mereu își țesea pânze prea subțiri pentru a prinde ceva în ele.

— Nu știu, eu sunt ocupat, n-am timp de prostii. Am o gaură în pânză și trebuie s-o cos, nu vă apropiați de ea, că mi-o stricați și mai tare. Cine sunteți voi?

— Poliția Albinelor! Căutăm un fugar!

Toată lumea a devenit mai atentă. Ping a ridicat ochii de pe pânza lui. Trei furnici din familia ce locuia în ghiveciul cu aloe au scos capetele din pământ. Până și Pufi, puiul de pisică, intrase pe balcon și privea scena cu multă curiozitate.

Api tremura din tot corpul. În spatele paharului nu era în siguranță. Dar unde se putea ascunde mai bine?

Era un pic de loc sub coada unei lingurițe de plastic. S-a înghesuit acolo, dar oare putea trece neobservată?

Nu vedea nimic, dar auzea bâzâitul aripilor albinelor-polițist. Mai tare. Și mai tare. Acum erau foarte aproape.

Api își ținea respirația. Orice mișcare putea s-o dea de gol. Putea să simtă curentul de aer pe care îl făceau aripile celor două albine.

Secundele păreau ore.

Parcă, totuși, începuseră să se îndepărteze. Api a răsuflat ușurată.

— Hei! Uite-o acolo! a auzit brusc o voce supărată.

Biata albinuță a înghețat de groază. Deci, până la urmă, fusese descoperită!

— Hai, ieși odată! a strigat cealaltă albină-polițist. E timpul să te întorci în stup!

— Dar nu vreau, a oftat albinuța Api. Îmi e bine aici!

— Trebuie să ajuți stupul! Suntem o familie!

— De ce? De ce să nu ne descurcăm singuri? Puteți locui și voi aici, în balcon! Uitați, nici nu trebuie să culegeți polen, e un pahar întreg de suc dulce, o bunătate! De ieri tot beau! Ăsta ne ajunge câteva săptămâni! Și ne și distrăm, uite, avem un leagăn, m-am jucat ieri cu o muscă pe el, super a fost! a adăugat Api, arătând spre măsuță.

S-a așezat pe vârful linguriței de plastic și a început să țopăie pe el, încercând să-l miște. Dar, deși în ultimele zile burta îi crescuse destul de mult, n-a reușit.

— Haideți și voi, să ne jucăm împreună!

Însă cele două albine-polițist nici măcar nu zâmbeau.

— Nu, trebuie să mergem la stup!

— Dar nu putem lăsa bunătatea asta de suc aici, e păcat! Gustați măcar!

Api s-a ridicat în zbor deasupra paharului, apoi a coborât, pentru a sorbi din lichidul delicios. Însă fusese mult prea grăbită. S-a dezechilibrat și a căzut înăuntru.

A încercat să-și ia zborul, dar era greoaie, cu burta plină. Cu cât dădea mai tare din aripi, cu atât se scufunda mai mult.

— Ajutor! Mă înec!

Aripile i se îngreunaseră, degeaba încerca să le folosească. Cea stângă îi intrase cu totul în suc, băutura era groasă, lipicioasă. A vrut să își miște aripa dreaptă, însă era prea greu.

Se scufunda tot mai tare. Deja, capul îi fusese acoperit de sucul din pahar.

Nu mai avea aer.

Era singură pe lume, și-a dat seama, nu exista nimeni care să o salveze. Cu fiecare secundă ce trecea, Api își dădea seama că nu mai are scăpare.

Deodată, însă, cele două albine-polițist și-au mișcat antenele și au schimbat câteva cuvinte. Au zburat pe deasupra balconului, căutând ceva de care să se poată folosi. Una dintre ele a luat între labele din față o frunză subțire, ascuțită, ca un ac de brad, căzută dintr-o plantă de rozmarin. Au ridicat-o amândouă de jos și au zburat cu ea până la măsuță.

— Poftim, prinde-te de asta!

Au întins-o până când Api a reușit să o prindă cu piciorușele. A înfipt ghearele în ea și s-a opintit, în timp ce și celelalte albine trăgeau cu toată puterea. În sfârșit, a scos capul din lichidul portocaliu, la timp, fiindcă deja rămăsese fără aer.

Era greu, foarte greu, dar Api era disperată. A luat o gură de aer și a mai făcut un efort. Albinele-polițist ajutau și ele cât puteau. O aripă s-a ridicat la suprafață, apoi cealaltă.

A zburat și s-a așezat pe masă, abia respirând, scuturându-și tot corpul. Celelalte două albine erau la fel de obosite.

— Mi-ați salvat viața, n-am cuvinte să vă mulțumesc!

— Ai văzut de ce e bine să trăim împreună, ca o familie? Dacă erai singură, cum voiai, ai fi murit înecată!

— Da, dar tot nu înțeleg de ce trebuie să locuim în stup!

— Exact de asta, să avem grijă unele de altele. Tu ești albină-culegător, aduci polen să hrănești puii. La rândul tău, când erai pui, ai fost hrănită de alte albine. Fiecare are rolul ei în stup. Când erai mică, celelalte albine au cules polen în coșulețele de pe picioare, ți-au pregătit hrana, dacă a fost prea frig te-au încălzit, dacă a fost prea cald, unele au adus apă în coșulețe și au stropit stupul, în timp ce altele îți făceau vânt cu aripile, să te răcorească. Ai crescut la adăpost, sănătoasă și ferită de pericole, pentru că albinele au căptușit pereții stupului cu propolis, au stat de pază la intrare, au făcut mierea pe care ai mâncat-o. Toate albinele din stup au muncit ca tu să poți să crești și să fii sănătoasă!

Api a rămas cu gura căscată. Niciodată nu se gândise la asta.

— Cred că aveți dreptate. Dar… pot să rămân pe balconul ăsta, să culeg polen de aici? Îmi place tare mult!

— Poți să culegi polen de unde vrei, dar seara să te întorci cu el în stup. Ai pe picioarele din spate niște coșulețe unde să îl pui. Acum te-am lăsat! Ne vedem diseară!

Cele două albine au plecat în grabă. În balcon s-a făcut liniște. Pufi, puiul de pisică,  a început să lovească cu lăbuța lingurița de plastic.

— Api, vrei să te dau în leagăn?

— Nu, acum am treabă. Până diseară trebuie să strâng polen, să duc în stup, pentru puiuți!