Algebră servită cu brânză

— Nu-mi dai și mie jumate din sendvișul tău? a întrebat Octavian.

— Da’ tu ce-ai de mâncare? s-a interesat Dani. Facem schimb?

Dani era mare fomist și nu prea îi convenea să-și împartă mâncarea.

— Mie mi-a pus maică-mea niște felii de brânză topită, cică să le mănânc cu cornul pe care-l primim la școală. Da’ nu-mi plac!

— Ia să văd!

Dani a luat în mână pachețelul cu patru felii de brânză Hochland, ambalate fiecare în folia sa. Nu erau pe gustul lui, cel puțin nu așa, goale. Cu corn poate erau mai comestibile, dar trebuia să aștepte încă două ore. Îi era lene să bage pachetul în ghiozdan, mai ales că se grăbea să-l ajungă din urmă pe Tudor, care ieșise în curte, așa că l-a lăsat pe pervaz, în soare, locul lui fiind chiar pe rândul de lângă fereastră.

Abia când s-au adus cornurile și laptele, Dani și-a adus aminte de brânza topită. Însă îl aștepta o mare surpriză. Feliile erau moi ca gelatina.

— Cum naiba, mă? s-a mirat el.

— Păi dac-ai fost deșteptul satului și le-ai lăsat în soare! a strigat Tudor, gesticulând teatral.

Dani nu se enerva ușor. Dimpotrivă, avea o fire veselă. În ciuda râsetelor colegilor, nu s-a supărat pe Tudor. A scos din folie o felie unsuroasă și a apropiat-o de fața prietenului său.

— Ia uite, bebelușule, ți-am adus păpica, a râs el, băgându-i pe sub nas felia.

— Pleacă, mă!

Tudor i-a smuls felia de brânză din mână și a arunca-o spre el. Sesizând pericolul, Dani s-a ferit. Brânza a zburat prin aer, spre tablă.

A fost un moment de derută. Ambii băieți au urmărit-o din priviri. Felia a atins tabla și a rămas lipită de ea.

— Uau! Ia uitați-vă!

Imediat, și alți colegi au observat. Felia de brânză topită era atât de moale și unsuroasă încât se prinsese de tablă ca o moluscă. A rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să alunece încet în jos, lăsând în urmă o dâră lucioasă.

— Ce mișto!

Mario a dezlipit-o cu rigla, apoi a trasat în același colț al tablei trei cercuri concentrice, formând o țintă.

— Hai să vedem cine nimerește cel mai aproape!

— Sunteți nebuni? i-a certat Denisa. Terminați, iar o s-o supărați pe dirigă!

— Lasă, că n-am stricat nimic, și acum e pauză! a ridicat din umeri Octavian.

— Treaba voastră, dar să nu vă pară rău, i-a avertizat Ligia, care, cumva, părea mereu mai matură decât restul clasei.

Însă băieții erau în extaz. Găsiseră o super distracție. Trăseseră o linie cu creta undeva la câțiva metri de tablă și se aliniaseră pentru a arunca la țintă. Erau șase: Tudor, Dani, Octavian, Sorin, Mario și Alin. Nimic nu era mai amuzant decât pleoscăitul feliilor de brânză pe tablă.

— Hai, treceți în bancă, i-a îndemnat Teo după ce s-a sunat, să nu vă găsească profa de geogra așa!

Deși campionatul era încă în toi, concurenții au ajuns la concluzia că era totuși mai avantajos să oprească jocul, având în vedere că riscul ca “muniția” lor să ajungă la gunoi era mare. După ce au programat continuarea concursului în pauza următoare, s-au așezat în bănci, așteptând profesoara mai cuminți ca niciodată.

Și totul a decurs bine pe parcursul orei de geografie, până când profa a încercat să scrie ceva pe tablă. Creta i-a alunecat pe suprafața lucioasă. A încercat cu câțiva centimetri mai jos, cu același rezultat.

— Ce-ați făcut, mă? Ați uns tabla cu slănină?

Profa era deocamdată amuzată. A făcut un pas în lateral și a încercat să scrie pe partea din dreapta a tablei. De data asta, totul era normal.

Din fericire, nu avea mult de scris, doar câteva cuvinte, însă toată clasa știa că urma ora de mate. Și la exercițiile de algebră clar aveau nevoie de mult spațiu. Așa că, în pauză, băieții au udat bine buretele și au șters cu grijă tabla.

— Acum ar trebui să fie curată, a spus Mario, mulțumit de faptul că reușiseră să înlăture toate dârele albicioase de cretă.

— De unde știi? Dacă a mai rămas ceva? a izbucnit Sofia, nervoasă. Să vedeți ce ne face diriga!

— Lasă, că nu pățim nimic, a liniștit-o Sorin. Dacă chiar e ceva, spunem că nu știm nimic, că așa am găsit tabla azi dimineață!

— Daaa, că ne și crede diriga!

— N-are nicio dovadă că am făcut noi ceva, a ridicat din umeri Anda.

— Nu știu, dar mie chiar nu-mi convine să fiu pedepsită aiurea, pentru prostiile ăstora! a replicat Sofia.

— Băi copii, ascultați la mine, s-a amestecat în discuție Tudor, pe tonul lui puțin ironic. Indiferent ce zice diriga, noi trebuie să fim uniți. Și anul trecut am fost cea mai unită clasă. Nu recunoaștem nimic!

— Normal, ție-ți convine, că tu ai făcut tâmpenia! a șuierat Sofia.

— Doar eu? Am fost șase, în caz că n-ai observat!

— Gata, nu vă mai certați! a intervenit Paula. Tudor are dreptate, trebuie să fim uniți, să nu recunoaștem. Altă dată poate fi altcineva în locul băieților!

Sofia nu era prea convinsă, și nici Andreea, care era ambițioasă și se lupta foarte mult pentru note. Însă, până la urmă, au fost și ele de acord să-și țină gura. Totuși, sperau că, la cât de bine fusese spălată tabla, toată mizeria se dusese.

Ora de matematică a început. Niciodată clasa a șaptea B nu privise tabla cu mai multă atenție și îngrijorare, mai ales că dirigintei abia îi trecuse supărarea pentru întâmplarea cu baloanele, din prima zi de școală.

— Azi rămăsese că facem exerciții. Cine vine la tablă? Trebuie să verificăm tema.

Toată lumea tăcea.

— Nimeni? Atunci, hai să deschidem catalogul. Uite… Andreescu Miruna!

Miruna a dat ochii peste cap. Tocmai pe ea o găsise! Era paralelă cu matematica. De fapt, cu toate materiile. Era mult mai interesată de machiaj, unghii și live-uri pe TikTok.

Cu un oftat, a luat creta între degete cu delicatețe și a început să scrie exercițiul. Mai bine zis a încercat, pentru că, din prima secundă, a simțit-o cum alunecă pe suprafața lucioasă.

Era nasol, diriga nu trebuia sub nicio formă să observe ceva. Miruna a apăsat mai tare, din ce în ce mai tare, dar creta continua să refuze să lase vreo urmă, iar în cele din urmă s-a rupt.

— Mergi pe partea dreaptă, i-a șoptit Ligia, din prima bancă.

Așa era, partea dreaptă a tablei nu fusese atinsă de infama brânză. Miruna a încercat să scrie acolo.

Șoc și groază! Creta i-a alunecat la fel de tare ca dincolo. Disperată, a căutat un singur loc pe care să se poată scrie, dar se părea că întreaga tablă era “infestată”.

— Ce naiba? a bombănit Tudor în șoaptă înspre colegul lui de bancă, Teo.

— E logic, ați întins cu buretele grăsimea pe toată tabla, a răspuns acesta, care părea că abia acum realizase nenorocirea.

Între timp, diriga ridicase privirea dintre filele catalogului.

— Ce mai aștepți? Ziua de poimâine? Credeam c-ai început deja să scrii! Hai, dă-i drumul!

Miruna tăcea, neavând curaj să spună nimic. A mai apăsat o dată creta, atât de violent încât aceasta a alunecat și i-a zburat din mâna, aterizând în prima bancă, peste caietul lui Vlad.

În fața unei scene atât de neobișnuite, doamna Drăgan a rămas uluită. Îi era imposibil să priceapă ce se întâmpla.

— Scrie! a repetat, pe un ton sever.

— Nu pot! a izbucnit Miruna.

Diriginta s-a ridicat de la catedră. A luat creta din mâna Mirunei si a încercat să scrie. Însă era imposibil.

— Ce-ați făcut aici? a strigat ea. Ați sabotat tabla?

— Nu, doamna, cum să sabotăm? s-a apărat Sorin.

— Știați că vă ascult din temă și ați… ce-ați făcut? Cu ce ați murdărit-o?

— Nu știm, noi n-am făcut nimic, așa era când am venit azi dimineață la școală!

— Terminați cu minciunile! Va întreb pentru ultima oară: cine a făcut asta?

— Nu noi, doamna, pe cuvânt, a vorbit și Tudor. Poate au făcut ceva doamnele de serviciu, când au făcut curat…

Diriginta s-a înroșit la față. Acum chiar că se înfuriase.

— Că vă e frică să recunoașteți, pot înțelege. Dar să dați vina pe altcineva pentru a vă salva propria piele, asta denotă un caracter josnic!

Toată lumea a tăcut.

— Deci? Nu aveți nimic de spus?

Toți cei prezenți continuau să tacă.

— În regulă, uitați cum stă treaba, a continuat diriga. Dacă voi credeți că asta e solidaritate, vă înșelați. Cineva a făcut o greșeală, nu o recunoaște, din lașitate, și voi îl acoperiți. Veți suferi toți din cauza că unul dintre voi n-are curajul să-și asume ce-a făcut. Din moment ce nu putem rezolva împreună tema, o să aveți test din culegere. Toată lumea să scoată o foaie de hârtie!

Clasa a înghețat. Erau mulți care habar n-aveau cu ce se mănâncă exercițiile din culegere.

Tudor a aruncat o privire rapidă spre Sofia. Aceasta își mușca buzele, furioasă. Însă nu a zis nimic. Nimeni din clasa a șasea B nu era pârâcios.

Erau colegi buni. Se sacrificau cu toții pentru prostia făcută de el. Brusc, i s-a făcut rușine.

Chiar așa de laș era?

— Doamna dirigintă, îmi cer scuze, dar să știți că eu sunt de vină. Am aruncat o felie de brânză și din greșeală a ajuns pe tablă, dar n-am vrut, mă jur! N-a avut legătură cu matematica, s-a întâmplat înainte de ora de geografie! Vă rog să mă pedepsiți doar pe mine, ascultați-mă, dați-mi doi! Colegii n-au nicio vină.

Diriginta l-a privit surprinsă.

— E adevărat? Doar tu ești de vină?

— Nu, doamna! a intervenit Mario. Și eu m-am jucat cu felia de brânză!

— Și eu!

Toți cei implicați s-au ridicat în picioare.

— Pentru că ați recunoscut, de data asta sunt dispusă să vă iert, a spus diriginta. Mă bucur că ați înțeles că solidaritatea nu înseamnă să acoperiți pe cineva care acționează greșit, ci să vă salvați colegii, asumându-vă greșelile.

Avea diriga un mod enervant de a vorbi, ca din cărți, dar într-un fel avea dreptate. Băieții recunoscuseră, pentru binele colegilor. Nu lăsaseră ca aceștia să fie pedepsiți pe nedrept.

— Dar va trebui să rezolvați voi cu tabla. Faceți rost de ceva cu care s-o curățați!

— Păi de unde? Ce?

— Nu știu, probabil o soluție degresantă, poate au doamnele de serviciu, sau administratorul. Descurcați-vă, eu nu vă ajut. Voi ați făcut tâmpenia, voi să rezolvați!

— Bine, doamna, mulțumim, a spus Tudor, fericit că scăpaseră atât de ieftin. Vă promitem că nu mai aruncăm niciodată cu brânză pe tablă!

— Da, promitem că pentru data viitoare ne gândim la altceva, a mormăit Alin, suficient de încet încât să nu fie auzit de dirigă, în râsetele înfundate ale colegilor.