Baloane cu ghinion

— Ați auzit vestea? Avem o nouă dirigă! a strigat Miruna.

— Pe bune? De unde-ai scos-o? s-a încruntat Tudor.

— E adevărat, a confirmat Sofia, uite, ne-a anunțat acum pe grupul clasei diriga… adică fosta dirigă! Ia uitați! Dragii mei, din păcate m-am mutat la altă școală, vă doresc tot binele din lume și să fiți cuminți!

— Da, și a adăugat pe altcineva în grup, Drăgan Doina, o fi noua dirigă! a presupus Anda.

Toți elevii din clasa a șasea B și-au scos telefoanele și au citit mesajul. Era adevărat! Totuși, nimeni nu-i anunțase și, mai mult decât atât, nicio dirigintă nu apăruse la careu, în dreptul clasei lor, pentru festivitatea de deschidere a anului școlar.

— Poate știe ceva doamna de la șase A, a sugerat Teo, șeful clasei.

Avea dreptate. Auzind conversația, doamna Popescu s-a apropiat și le-a spus, pe un ton serios:

— V-a transmis noua voastră doamnă dirigintă să stați cuminți. O să întârzie puțin azi, are o problemă, dar după ce se termină festivitatea să mergeți în clasă și s-o așteptați în liniște.

— Mulțumim!

A șasea B s-au așezat liniștiți în careu, fetele mai în față, băieții luptându-se să ajungă cât mai în spate. Însă, după câteva minute, s-a declanșat un fenomen ciudat. Rând pe rând, copiii au început să dispară, întâi cei din spate (Tudor, Vlad și Octavian), apoi, unul câte unul, și ceilalți s-au furișat spre clădirea școlii.

— Unde mergeți, mă? a șușotit Ana, văzând că până și Teo, șeful clasei, voia să iasă din rând.

— Ne-am plictisit de atâtea discursuri, mergem s-o așteptăm în clasă pe noua dirigă!

Așa încât peste vreo zece minute, fără ca nimeni să-și dea seama, a șasea A s-a trezit aliniată la careu lângă a șasea C, fără să se mai vadă vreo urmă dintr-a șasea B.

Aceștia ajunseseră deja în clasă și își povesteau plini de entuziasm ce făcuseră în vacanță. Toți erau bronzați, parcă se mai înălțaseră un pic, Tudor era tot cel mai înalt din clasă, dar Sorin venea tare din urmă.

— Hei, ia uitați ce-am găsit! a strigat brusc Alin, fluturând ceva în aer.

Alin era mic și slăbuț, agitat, veșnic în mișcare. Mereu încerca să facă ceva prin care să le atragă celorlalți atenția. De data asta, găsise o pungă cu baloane.

— De unde le-ai scos?

— Erau sub dulap. Cred că le-a pierdut cineva astă vară, când a șaptea au decorat clasele pentru cei de-a opta, la absolvire!

Nici nu mai conta cine și când le pierduse. Cu o pungă plină de baloane, distracția era garantată.

Alin a desfăcut grăbit ambalajul. A scos un balon albastru și a început să sufle în el.

— Dă-ne, mă, și nouă!

Mario a întins mâna și Alin s-a ferit, scăpând dintre degete balonul pe jumătate umflat. Acesta și-a luat zborul, mișcându-se cu viteză prin clasă și șuierând, până când tot aerul a ieșit din el și a căzut ca o bucată de cârpă.

— Ce tare!

Toată lumea l-a imitat. Erau baloane destule pentru toți. Acum, clasa era plină de baloane care se învârteau haotic prin aer.

— Ia uitați aici! a trâmbițat Tudor, lansând în aer trei baloane deodată.

— Bravo!

Veselia ajunsese la cote maxime. Nimeni nu sperase să se distreze așa bine încă din prima zi de școală.

— Ce se-ntâmplă aici? s-a auzit brusc o voce răstită.

Cu toții au înghețat. Fuseseră atât de ocupați cu distracția, încât uitaseră un mic detaliu: trebuia să apară noua dirigă.

Însă aceasta stătea în cadrul ușii. Era o femeie trecută de 50 de ani, înaltă, slabă, cu riduri adânci săpate în jurul gurii cu buze subțiri. Purta o fusta lungă, neagră, o cămașă albă, cu guler de dantelă, și ochelari cu rame metalice, aurii, pe vârful nasului.

În aceeași secundă, toată clasa a ghicit că era noua lor dirigintă. S-a făcut o liniște deplină. Cu un fâsâit jalnic, ultimul balon trimis de Tudor s-a dezumflat, însă a rămas agățat, ca o zdreanță, de un colț al neonului de deasupra catedrei.

— Ce-i tărăboiul ăsta? s-a răstit femeia, enervată la culme. Așa se așteaptă un profesor?

Toată lumea tăcea. Niciodată fosta dirigintă nu vorbise cu ei cu atâta severitate.

— Eu sunt doamna Drăgan, nouă voastră dirigintă. Sinceră să fiu, nu așa îmi imaginam că o să vă cunosc. Cred că sunteți cam mulți în clasă, a continuat ea, pe cel mai amenințător ton posibil. După cum știți, sunt profesoară de matematică. Am impresia că fosta voastră profesoară a fost cam blândă, dar, dacă nu vă potoliți, o să las câțiva repetenți, să-mi ușurez munca pentru anii următori. Să vedeți ce liniște va fi!

Acum, cei din clasa a șasea  B erau cu adevărat speriați. Reușiseră performanța să se pună rău cu diriginta încă din prima zi de școală.

Mai grav, balonul spart care rămăsese agățat de un neon începuse să alunece. Era chiar deasupra capului profesoarei, care între timp se așezase la catedră.

— Strângeți repede toată mizeria asta!

Imediat, copiii au început să adune de pe jos baloanele și să le ducă la coșul de gunoi. Diriginta îi urmărea din priviri, încruntată.

Era momentul s-o îmbuneze. Sofia s-a ridicat din bancă și s-a îndreptat spre ea, ținând în mâini buchetul de flori pregătit special pentru asta.

— Doamna dirigintă, vă rugăm să ne scuzați!

Ceilalți i-au urmat exemplul, astfel încât din toate colțurile clasei s-au apropiat elevi emoționați, punând pe catedră buchete de flori.

Însă profesoara, în loc să fie mulțumită de acest omagiu, s-a înfuriat și mai tare.

— Ce să fac eu cu atâtea flori, v-ați gândit? Sunt rumegătoare, să pasc? Și, oricum, florile se oferă, nu se trântesc așa pe catedră, zici că ați depus coroane la mormântul cuiva. Luați-vi-le înapoi, urgent!

Toată lumea a rămas cu gura căscată. Nu pomeniseră în viața lor o profesoară care să refuze florile.

— Da, sigur, dacă mă duc cu buchetul acasă, mi-l dă în cap mama! a bombănit Mario, aproape în surdină.

— Mie îmi îndeasă trandafirii pe nas și mi-i scoate pe urechi, a adăugat Sofia.

Deși vorbiseră destul de încet, diriginta se pare că auzise. Furia i s-a mai potolit.

— Bine, de data asta o să accept florile, dar e ultima dată. De acum încolo, să le spuneți părinților să nu-și mai cheltuie banii pe așa ceva. Nu pot duce tot mormanul ăsta acasă, și nici nu știu care de la cine e.

În sfârșit, femeia se calmase și o rază de speranță a răsărit în sufletul celor dintr-a șasea B. Poate că, dacă n-o enervau, diriga era chiar cumsecade.

Însă nenorocirea lovește când te aștepți mai puțin. Exact când lucrurile păreau să se fi liniștit, în clasa a intrat Dani, vesel, fără nicio grijă, ținând în mâini un superb buchet de trandafiri. Întârziase, ca de obicei, și nici nu bănuia problemele care îl așteptau.

Odată cu intrarea lui, între ușă și fereastra deschisă s-a creat un curent de aer. Resturile balonului agățat de neon s-au clătinat deasupra capului dirigintei.

Întreaga clasă a înghețat. Urma să se întâmple o nenorocire, au realizat toți. Era inevitabil.

Ultima bucățică de cauciuc s-a desprins și balonul a căzut exact peste fața dirigintei. Aceasta a sărit în picioare, scoțând un țipăt ascuțit. Mișcarea a fost atât de bruscă, încât a dărâmat scaunul.

— Ne scuzați, doamna, a sărit Mario, care era cel mai împăciuitor din clasă. Nu-i vina noastră, a căzut de pe tavan, era de mult timp acolo.

Diriginta era roșie la față de furie. Câteva secunde a făcut eforturi să se stăpânească, deși se vedea cât de mult își dorea să țipe la ei. Când a reușit să se calmeze cât de cât, a spus, pe un ton acru:

— Gata, m-am lămurit cu voi! Dacă vreți război, asta o să primiți! Voi avea eu grijă să treacă clasa doar cine merită. V-am trimis pe grup orarul, mâine vă dau manualele și de poimâine începe distracția! Sunteți liberi!

Lăsând florile pe catedră, a ieșit din clasă, aruncând priviri furioase.

După câteva secunde de uluială, elevii au început să iasă și ei. Nu prea mai aveau ce face. Anul începea cum nu se poate mai prost.

— No, colegi, mi-a părut bine că ne-am cunoscut, acum mă duc să-mi fac testamentul, s-a auzit vocea Sofiei, însă râsetele au fost destul de anemice.

A șasea B era în mare pericol.